Am văzut partea a treia a desenului, deja consacrat, Ice Age la Odeon Cineplex. Cu ajutorul CinemaRx am câştigat două invitaţii la screening şi la ora 20.15 m-am instalat pe un scaun cu Rezervat. Nu pentru mine, evident dar în momentul în care urmează să vezi Ice Age 3(D) nu mai contează.

Am primit şi faimoşii ochelari, care mai bine ar fi de unică folosinţă. Am şters la ei cinci minute pe un background foarte liniştitor: ” Trei cocalari i-au mai purtat înaintea ta. Şterge bine la urechi că acolo se adună microbii”.  Să nu mai povestim de urmele adânci lăsate pe nas după un film de 90 de minute sau de craterele de după urechi, ăsta e un chin care trebuie suportat pentru noua tehnologie şi miraculoasele avantaje. Sincer, filmul ar fi fost exact la fel de mişto dacă nu era 3D.

Acum revenind de unde am plecat. Adica la replica gigantului mamut. Puteam spune chestia aia cu “puny” la concertul Metallica de anul trecut, când toată lumea din jurul meu vedea scena şi numai eu vedem un spate. Era frumos, nu pot să comentez şi avea chiar şi o geacă de blugi dar nu ăsta era scopul prezentei mele.  Pare extrem de hilar, dar când mi-am făcut poză pentru paşaport mi-au pus o periniţă sub fund. Tot atunci mi-a fost foarte frică (eram în clasa a 10) să mint în legătură cu înălţime şi să declar cu doi centimetri în plus.

De cele mai multe ori nu contează cât eşti de mare ci ce scoţi pe gură, ştiu. Uneori, însă are şi înălţimea avantajul ei. Adevărat ?

Faptul că a fost mult mai interesant decât se aştepta toată lumea a devenit cât se poate de clar când orele alocate workshop-ului au fost depăşite. Dacă nu era Bobby Voicu să îi mai zorească, pe unii şi alţii, puteau foarte bine să treacă încă cinci ore şi nu se prindeau mulţi.

Despre ce s-a discutat ? Prezentările oficiale au fost făcute de Pyuric, Tudor Galoş, Buddha, Oradeanul şi Zoso şi fiecare dintre ele au stârnit diferite discuţii. Unele despre blogurile de nişă, altele despre cum trebuie să se adreseze o companie blogeerilor dar şi invers şi altele despre lipsa de încredere a celor din Oradea în forţele lor.

În mare s-a încercat întocmire unui ghid pentru cei care vor să devină bloggeri mai buni. De la hosting şi până la plug-in-uri de wordpress s-a discutat aproape despre orice. S-a ajuns destul de repede la modalităţi de monetizare a blogului şi ce trebuie să se accepte şi ce nu. Oamenii au părut chiar interesaţi şi s-au implicat în discuţii, mulţi dintre ei au plecat acasă cu liste de lucruri pe care trebuie să le facă pe viitor, iar alţii începeau să îşi de-a seama de greşelile făcute.

S-a râs copios la prezentările persoanele şi în special la momentul definitoriu (au făcut senzaţie Bobby şi Zoso), iar la pizza a fost cam dificil cu alegerea. Erau 80 de sortimente de pizza şi aveai cam cinci minute să te decizi.

pentru poze click pe imaginea de mai sus

Nu ne-am mai vazut de cateva luni bune si imi imaginam ca o sa fie destul de greu sa incepem din nou sa povestim ca pe vremuri. Nici poveste. O gura de Mojito, o gura de Sex on the Beach si dupa 15 minute lumea din jur se minune de cat de bine radem.

Am facut apelul nominal, cu cine din fosta clasa ne-am mai intalnit, am pus la cale intalnirea de zece ani si evident am barfit, mult si bine pe tema unora sau altora.
Nu am uitat nici prima betie cu Alexandrion si Pepsi, excursia la Costinesti si evident primele pasiuni. Cu unele ne-am ocupat mai mult decat cu altele, aici imi recunosc vina dar exista si cateva momete celebre de partea Corinei.

Cred ca imi va fi intotdeauna dor de anii de liceu, erau anii in care totul se descoperea si vremea in care lucrurile se schimbau radical. Am trecut de la necunoscuti, la prieteni foarte buni, la dusmani si apoi, inevitabil la prieteni. Imi e dor de unii, altii raman simplii colegi dar patru ani si opt ore pe zi inseamna enorm.

Cine mai tine minte Sanitarii Priceputi ? Am devenit specialista in masaj cardiac si capeline in doar doua luni. Sa nu punem la socoteala caratul de targa si teoria in caz de N accidente.

Nu. Mi-am primit cadoul chiar mai repede de cât speram. O seară cât se poate de liniştită cu un cer acoperit de nori, o temperatură numai bună pentru plimbare şi o linişte care îţi dezgroapă şi cele mai adânci gânduri. O plimbare în picioarele goale, care tresar la fiecare pietricică şi la fiecare atingere a unui fir de iarbă mai aspru. Oare aduce ghinion să calci pe trifoi ? Dacă nimereşti unul cu număr perfect de frunze ?

Dar nu contează pentru că dorinţa ta s-a împlinit deja. Seara perfectă a început deja. Pe când contemplezi la cât de perfect poate fi totul în jurul tău şi ce linişte te înconjoară o lumină albă îţi luminează picioarele. Ce să fie oare ? Îţi dai seama că eu un fulger abia când auzi cum picături mari de ploaie cad în jurul tău. Dar cum se face oare că doar una ajunge la mine ? Oare m-am înşelat ? Nu e o ploaie de vară ?

Neliniştea dispare rapid când tot mai multe picături calde de ploaie îţi ating pielea. Nu vrei să te grăbeşti acasă aşa că o iei încet, cu paşi calmi pe cel mai lung drum. Plouă tot mai tare, dar nimic nu contează. Mirosul frunzelor ude se simte deja, iar dacă e ceva mai frumos decât atmosfera de la începutul plimbării e cu siguranţă asta.

Dar oare chiar se întâmplă sau visez ? E povestea unui personaj de basm sau a mea ? E o seară de iunie ?

Cheful de închidere al TIFF. Hotel Continental.
Închis de câţiva ani buni, fără apă şi fără curent, hotelul a fost scos, parcă, din debaraua cu lucruri prăfuite şi reeşapat pentru un chef ce trebuia să fie de „fiţe”. E cel puţin imposibil să încerci un asemenea lucru într-un loc în care fumul se tăia cu cuţitul în urmă cu 15 ani şi se punea lumea la cale. O scurtă privire a Cristinei peste toalete ecologice înghesuite într-un mic hol (da, da toalete ecologice din plastic cu o lumânare înăuntru)  am descoperit scările ce duceau în adevăratul hotel. Ca în filmele horror, Cristina, Luiza şi cu mine am urcat un etaj. Un hol enorm cu resturi de oglinzi pe pereţi, nişte camere micuţe cu dulapuri încastrate în perete. Am mai urcat un etaj şi totul părea la fel. Vopsea scorojită, tencuială căzută şi pe cuvânt că te aşteptai să te întâmpine o fantomă.

Hotel Napoca. O duminică după-amiază.
Un hotel despre care am auzit că a luat premii pentru design acum zeci de ani, un loc în care părinţii mei se jucau când încă era în construţie, acum un loc în care o faţă de la una dintre ferestre te lasă mut. Geamuri cu rama de lemn şi vopseaua căzută, perdele care se vede clar că sunt lăsate de izbelişte. Nu aş putea spune ce ţine acest hotel deschis şi nici nu vreau să mă gândesc că e clubul de noapte şi sala de nunţi improvizată.

Sun Garden Resort. O sâmbătă la soare şi o nuntă.
La polul opus, trecând peste (prea) vestitele City şi Opera Plaza se află Sun Garden Resort. Undeva în Baciu, după un drum jumătate asfaltat şi jumătate distrus a ieşit, parcă din pământ un adevărat “resort” de cinci stele. Dacă treci cu privirea (chiar dacă e greu) de statuile absolut ieşite din decor locul arată decent. Îţi trece automat prin cap faptul că aici se spală bani că doar e criză şi aici creşte văzând cu ochi un paradis, dar e doar un gând răutăcios şi invidios (poate). O piscină cu şezlonguri moderne şi un lac improvizat cu o mică clădire care forfoteşte de nuntaşi animează atmosfera.